Miracolele ne-mpresoară

"Tot mai am timp, îşi spuse rezemându-se de fereastră. Nu e încă miezul nopţii...
(...) S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi...
(...) Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească..." (Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene)

Faptul că eu, tu sau altcineva nu vedem tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu desfiinţează ideea de miracol, şi nici chiar taina în sine. Poate undeva, cândva, atunci când te aştepţi mai puţin, neapărat atunci, vei da piept cu minunea.

În altă ordine de idei, "Foret interdite" rămâne, cel puţin pentru mine, cel mai frumos roman. Poate nu voi vedea niciodată cerurile deschizându-se în noaptea de Sânziene, dar e destulă magie în "Noaptea de Sânziene"...